O simpla zi de luni, dimineata intunecata si ploioasa. Cozi infernale in trafic si picaturi pe geamuri. Lume plictisita, prea plictisita pentru a se manifesta nervos. Agenti de circulatie plictisiti de banalul cotidian. Totul intr-o atmosfera de "idle" constant.
Imi taie calea un focus albastru din care se vedea silueta unei femei. Dupa cateva semafoare suntem paralel asezati in asteptare. Prin geamurile pline de picaturi presat de curiozitate ma uit si remarc prezenta feminina ce conduce.
Era la fel ca acum 4 ani cand ne-am vazut ultima data. Agitata, vorbea la telefon mult, lua radare in disperare si mereu calatoria cu ea era o aventura. Cand parasea acest spatiu vital al habitaclului era alta persoana.
M-a recunoscut si ea...ne-am salutat si am ajuns direct intr-o cafenea din Dorobanti. La ora 9 eram primii clienti ce savurau cafeaua admirand ploaia de afara. Ultima oara cand ne-am vazut ploua si mai tare dar era plina vara. Clipa aceea 4 ani de zile nu mi-a revenit in minte dar mi-a amintit-o ea acum, spunandu-mi ca se gandea frecvent la acele momente.
In seara aceea ne-am despartit in oras... m-a evervat cu ceva si am plecat de la masa. Ajuns acasa mi-am dat seama ca trebuie sa o vad. Statea in capatul celalalt la orasului de pe malul marii si am plecat pe jos prin ploaie. Am asteptat-o in fata hotelului vreo 2 ore. Era posibil sa fie deja in camera sau era posibil sa nu vina in camera in seara aia.
A aparut. O vedeam trista si cu parul ud. Cand m-a vazut surprinderea i-a marcat chipul. Nu s-a bucurat dar nici nu a fost indiferenta. Am stat pe holul hotelului pana in zori. Ne-am spus vorbe grele ce sunau a despartire. De obicei oamenii se cearta rapid, isi spun ce au de spus in 3 cuvinte si dispar. La noi a durat pana in zori. Am mers sa vedem rasaritul. Am inghetat impreuna pe plaja si ne-am incalzit facant baie in apa marii la ora 7. Am dus-o la hotel si s-a trezit pe la pranz cu niste flori si bomboanele ei preferate. Am invitat-o la masa si mi-a zis via sms "mortii nu se hranesc". Nu au avut nici un efect. Mintea ei oricum era in alta parte, precum si inima. De atunci nu am mai auzit nimic de ea. A disparut instant din mintea mea. Chiar nici numele ce-l auzeam frecvent nu il asociam cu ea. A murit pentru mine si chiar azi la cafea imi spunea ca pentru ea nu a fost la fel.
Ce conteaza acum regretele ei? Ce conteaza ca in toti acesti ani s-a gandit mult la acele clipe, la ideea ca m-a ranit si ca ma voia dar teama o tinea departe de a face ceva? I-am multumit ca nu m-a cautat si i-am multumit pentru clipele de atunci, pentru faptul ca mi-a generat sentimente, lacrimi si nopti nedormite si kilograme in minus. Ca si celelalte din viata mea au fost un element ce au produs ce sunt eu acum.
Ne-am despartit schimband carti de vizita. Lucreaza in acelasi domeniu cu mine, pot spune la concurenta. Cand mi-am verificat mailul acum 4 minute ma invita la pranz. I-am raspuns prea sincer "mortii nu se hranesc"
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu