In definitiv, exista o singura problema: cum sa razbati?!

sâmbătă, 30 mai 2009

Final fara sfarsit



S-a asternut praful multor ani peste aceste ganduri, si totusi a fost nevoie de o seara ploioasa de sambata pentru smulge cateva secvente dintr-o amintire salvata pe un device formatat de N ori.

Am spus de multe ori, in zilele de vara, ca singura grija pe care o aveam era sa ajung mai repede pe plaja. Nu ma interesa de banii cu care plecam de acasa, nici acum nu imi amintesc daca erau multi sau putini, nu ma interesa de compania pe care o aveam, nici acum nu imi amintesc daca era numeroasa ori restransa si nu ma interesau decat motivele ce puteau influenta sosirea mea pe nisip.

Am fost copilul cu o vacanta continua, parintii mei mi-au acordat tot timpul din lume pentru pentru a putea scrie acum secventele ce nu m-au lasat indiferent fara de multime. Pe la sfarsitul anilor 90, proaspat posesor de permis, m-am trezit cu primul task: de 3 ori pe saptamana trebuia sa duc hainele si lenjeriile la spalatoria din orasul vecin.

Nu m-a deranjat deloc aceasta noua activitate, ba chiar mai mult, faptul ca dimineata ma trezeam uneori cu o obligatie in minte, ma facea mai responsabil.

Am ajuns la spalatoria unui turc. Aveam de mers cam un km pe drum destul de prost si acest lucru imi sporea atentia pentru fiecare detaliu din peisaj. Cum treceam calea ferata, ma loveau gospodariile pline cu turisti ce stateau la micul dejun, in curti inghesuite, cu provizii expuse pe prispa caselor. La plecare vedeam mereu grupuri de oameni ce luau calea marii. De multe ori ne regaseam pe plaja, le recunosteam umbrela, papucii, copila arsa de soare.

Dar nu acesta este cel mai important aspect al acestei amintiri sterse. Lucrul ce mi-a tinut mintea treaza o vara intreaga a fost dat de o intamplare ce a reusit sa imi duca mintea in ploile acestei zile.

Deschid usa inganat de scartaitul metalic al fierului uscat. Miros de detergent si balsam te lovea inca din clipa in care cautai din priviri drumul spre undeva. Cainii tinuti in lanturi completau acest trip audio-vizualo-olfactiv. Privirea imi era pierduta printre cearceafurile albe puse la uscat. In tot acest tablou o voce pune control pe reactiile mele haotice. "Dl E. vine imediat, a zis ca i-a cazut curentul si revine in 10 minute".

"Eu sunt M., ma bucur ca ai venit ca deja voiam sa plec, ma plictisisem".

M. era fata unui comandant de vas, aflata in aceeasi situatie ca a mea. Parintii ei o trimiteau frecvent cu boarfele la curatat. Facea asta de 2 saptamani si singura ei placere era data de plimbare cu acel clio alb, prim model in 2 usi.

Ne-am vazut si tura urmatoare, si asta nu pentru ca asa voia destinul, ci pentru ca trebuia sa ajungem pana in pranz pe plaja. Ne-am revazut si a 3-a si a 4-a si a 30-a oara. Intr-o zi i-am cules primele capsuni din curte si tot in aceeasi zi am mancat impreuna din ciresele aduse de ea.

Nu stiam nimic unul despre altul. Nu stiam daca iubim pe cineva, cati ani avem, unde stam sau ce numar de telefon folosim. Dupa 2 luni de vara ne-am trezit ca acest automatism trebuia sa moara subit exact ca o golire a unei ecluze.

Zilele erau din ce in ce mai racoroase, din ce in ce mai scurte, strazile din ce in ce mai goale de turisti, din ce in ce mai pline de frunze uscate. Toamna este acea duminica a unei vieti. In toamna totul moare si se conserva in iarna. In primele zile de toamna iti aprinzi lumarea unui anuntat deces temporar.

Drumurile la spalatorie au inceput sa fie din ce in ce mai rare, pana in momentul in care am aflat ca trebuie sa ii las bani turcului si sa imi iau la revedere pana in vara urmatoare. In clipa aceea m-am simtit cazut intr-o mare de acid. Simteam cum fiecare os din mine se dizolva cu fiecare clipa ce trecea.

Nu a contat cu cate femei mi-am petrecut noptile in acea vara, nu a contat cate am iubit sau cate m-au iubit. Dupa cate am plans sau cate au plans dupa imbratisarea mea. Tot ce conta era ca din senin dispare o prezenta straina, lucru pe care il puteam anticipa in prima secunda in care am vazut-o.

A venit iarna, totul a amortit. Frecvent in povestile mele isi gasea locul acesta persoana pe care nici macar nu am apucat sa o tin de mana, sa o sarut sau chiar sa o imbratisez. In prima zi a lui decembrie am decis sa vizitez locurile din vara, amortite acum parca pentru o iarna eterna.

Am vazut plaja unde mi-am petrecut jumatate din viata, am vazut casa inmarmurita, strazile parca sterse de pe fata pamantului, terasele, hotelurile si carciumile anesteziate.

M-am oprit pentru o secunda in fata casei turcului. Acolo acelasi clio alb statea parcat cu geamuri aburite. M-am apropiat, m-am uitat pe geam si usa m-a lovit puternic peste ochi. "Golanule, ma spionezi, ziii, hai ziii de cand ma cauti?"

Am stat in masina ore intregi. De la pranz pana la apus. Prima tigara cu ea am fumat-o, ultimul sarut al acelei ierni de la ea l-am primit. Vorbele ei dureau mai rau decat bicele primite de un argat pe o plantatie. A infipt cu manusi de catifea visinie un cutit in mine si a disparut...pe vecie.

In 3 zile s-a mutat la unchiul ei din Italia. A revenit in tara dupa alti 5 ani. I-am cunoscut iubitul, un medic de origine araba, iar ea a cunoscut-o pe iubita mea de origine ardeleanca. Am baut multe pahare de vin, am facut baie in mare noaptea si am adormit pe plaja. A adormit in bratele mele, pana in zori.

Dupa ce i-am condus la aeroport, A.H. - prietenul ei, mi-a soptit cand ne-am imbratisat de ramas bun: "nu te va uitat niciodata, ti-o spun eu, cel ce sta cu ea in continuu de 2 ani".

Nu ne-am mai vazut niciodata. Vorbele lui m-au tulburat tot drumul, iar in clipa in care am ajuns acasa am uitat tot. Tot pana astazi, in aceasta zi ploioasa cand tatal meu m-a anuntat de moartea familiei T, un tragic accident rutier. "Sigur iti amintesti de ei, am fost coleg cu tatal lui M, veneau des pe la noi cand erati voi mici".

Sentimentele nu sunt date oamenilor puternici. Sentimentele sunt pentru cei slabi, pentru cei ce nu sunt capabili de mai mult. Toti cei ce trecem peste iubire, in drumul nostru de mai mult, nu avem nevoie de sentimente, de iubire, de durere, lacrimi sau tacere.

Avem nevoie de povestile care ne dau puterea de a razbate in scurtul drum spre povestea vietii.




1 comentarii:

cristina spunea...

atunci inseamna ca nu ai iubit-o destul,sau ea nu te-a iubit destul,pentru ca daca era asa faceai ceva.ce naibii,toti asteapta sa ii impingi ca sa faca ceva.

Trimiteți un comentariu