Final fara sfarsit 11:58

S-a asternut praful multor ani peste aceste ganduri, si totusi a fost nevoie de o seara ploioasa de sambata pentru smulge cateva secvente dintr-o amintire salvata pe un device formatat de N ori.

Am spus de multe ori, in zilele de vara, ca singura grija pe care o aveam era sa ajung mai repede pe plaja. Nu ma interesa de banii cu care plecam de acasa, nici acum nu imi amintesc daca erau multi sau putini, nu ma interesa de compania pe care o aveam, nici acum nu imi amintesc daca era numeroasa ori restransa si nu ma interesau decat motivele ce puteau influenta sosirea mea pe nisip.

Am fost copilul cu o vacanta continua, parintii mei mi-au acordat tot timpul din lume pentru pentru a putea scrie acum secventele ce nu m-au lasat indiferent fara de multime. Pe la sfarsitul anilor 90, proaspat posesor de permis, m-am trezit cu primul task: de 3 ori pe saptamana trebuia sa duc hainele si lenjeriile la spalatoria din orasul vecin.

Nu m-a deranjat deloc aceasta noua activitate, ba chiar mai mult, faptul ca dimineata ma trezeam uneori cu o obligatie in minte, ma facea mai responsabil.

Am ajuns la spalatoria unui turc. Aveam de mers cam un km pe drum destul de prost si acest lucru imi sporea atentia pentru fiecare detaliu din peisaj. Cum treceam calea ferata, ma loveau gospodariile pline cu turisti ce stateau la micul dejun, in curti inghesuite, cu provizii expuse pe prispa caselor. La plecare vedeam mereu grupuri de oameni ce luau calea marii. De multe ori ne regaseam pe plaja, le recunosteam umbrela, papucii, copila arsa de soare.

Dar nu acesta este cel mai important aspect al acestei amintiri sterse. Lucrul ce mi-a tinut mintea treaza o vara intreaga a fost dat de o intamplare ce a reusit sa imi duca mintea in ploile acestei zile.

Deschid usa inganat de scartaitul metalic al fierului uscat. Miros de detergent si balsam te lovea inca din clipa in care cautai din priviri drumul spre undeva. Cainii tinuti in lanturi completau acest trip audio-vizualo-olfactiv. Privirea imi era pierduta printre cearceafurile albe puse la uscat. In tot acest tablou o voce pune control pe reactiile mele haotice. "Dl E. vine imediat, a zis ca i-a cazut curentul si revine in 10 minute".

"Eu sunt M., ma bucur ca ai venit ca deja voiam sa plec, ma plictisisem".

M. era fata unui comandant de vas, aflata in aceeasi situatie ca a mea. Parintii ei o trimiteau frecvent cu boarfele la curatat. Facea asta de 2 saptamani si singura ei placere era data de plimbare cu acel clio alb, prim model in 2 usi.

Ne-am vazut si tura urmatoare, si asta nu pentru ca asa voia destinul, ci pentru ca trebuia sa ajungem pana in pranz pe plaja. Ne-am revazut si a 3-a si a 4-a si a 30-a oara. Intr-o zi i-am cules primele capsuni din curte si tot in aceeasi zi am mancat impreuna din ciresele aduse de ea.

Nu stiam nimic unul despre altul. Nu stiam daca iubim pe cineva, cati ani avem, unde stam sau ce numar de telefon folosim. Dupa 2 luni de vara ne-am trezit ca acest automatism trebuia sa moara subit exact ca o golire a unei ecluze.

Zilele erau din ce in ce mai racoroase, din ce in ce mai scurte, strazile din ce in ce mai goale de turisti, din ce in ce mai pline de frunze uscate. Toamna este acea duminica a unei vieti. In toamna totul moare si se conserva in iarna. In primele zile de toamna iti aprinzi lumarea unui anuntat deces temporar.

Drumurile la spalatorie au inceput sa fie din ce in ce mai rare, pana in momentul in care am aflat ca trebuie sa ii las bani turcului si sa imi iau la revedere pana in vara urmatoare. In clipa aceea m-am simtit cazut intr-o mare de acid. Simteam cum fiecare os din mine se dizolva cu fiecare clipa ce trecea.

Nu a contat cu cate femei mi-am petrecut noptile in acea vara, nu a contat cate am iubit sau cate m-au iubit. Dupa cate am plans sau cate au plans dupa imbratisarea mea. Tot ce conta era ca din senin dispare o prezenta straina, lucru pe care il puteam anticipa in prima secunda in care am vazut-o.

A venit iarna, totul a amortit. Frecvent in povestile mele isi gasea locul acesta persoana pe care nici macar nu am apucat sa o tin de mana, sa o sarut sau chiar sa o imbratisez. In prima zi a lui decembrie am decis sa vizitez locurile din vara, amortite acum parca pentru o iarna eterna.

Am vazut plaja unde mi-am petrecut jumatate din viata, am vazut casa inmarmurita, strazile parca sterse de pe fata pamantului, terasele, hotelurile si carciumile anesteziate.

M-am oprit pentru o secunda in fata casei turcului. Acolo acelasi clio alb statea parcat cu geamuri aburite. M-am apropiat, m-am uitat pe geam si usa m-a lovit puternic peste ochi. "Golanule, ma spionezi, ziii, hai ziii de cand ma cauti?"

Am stat in masina ore intregi. De la pranz pana la apus. Prima tigara cu ea am fumat-o, ultimul sarut al acelei ierni de la ea l-am primit. Vorbele ei dureau mai rau decat bicele primite de un argat pe o plantatie. A infipt cu manusi de catifea visinie un cutit in mine si a disparut...pe vecie.

In 3 zile s-a mutat la unchiul ei din Italia. A revenit in tara dupa alti 5 ani. I-am cunoscut iubitul, un medic de origine araba, iar ea a cunoscut-o pe iubita mea de origine ardeleanca. Am baut multe pahare de vin, am facut baie in mare noaptea si am adormit pe plaja. A adormit in bratele mele, pana in zori.

Dupa ce i-am condus la aeroport, A.H. - prietenul ei, mi-a soptit cand ne-am imbratisat de ramas bun: "nu te va uitat niciodata, ti-o spun eu, cel ce sta cu ea in continuu de 2 ani".

Nu ne-am mai vazut niciodata. Vorbele lui m-au tulburat tot drumul, iar in clipa in care am ajuns acasa am uitat tot. Tot pana astazi, in aceasta zi ploioasa cand tatal meu m-a anuntat de moartea familiei T, un tragic accident rutier. "Sigur iti amintesti de ei, am fost coleg cu tatal lui M, veneau des pe la noi cand erati voi mici".

Sentimentele nu sunt date oamenilor puternici. Sentimentele sunt pentru cei slabi, pentru cei ce nu sunt capabili de mai mult. Toti cei ce trecem peste iubire, in drumul nostru de mai mult, nu avem nevoie de sentimente, de iubire, de durere, lacrimi sau tacere.

Avem nevoie de povestile care ne dau puterea de a razbate in scurtul drum spre povestea vietii.

Ranile din plic 11:52

Fiind una din povestile mele interzise, am evitat ani intregi sa imi aduc aminte macar cele mai generale idei. Din clipa in care m-am trezit cu un imens punct de suspensie am lasat totul acolo, ingropat in nisip. O pelicula de Oscar abandonata la 3,5 miliarde de mile nautice.

Marea, acest templu al iubirii mele, trebuia sa isi mai ceara inca o data jertfa. De ce a trebuit sa o ofer eu in toate aceste veri, de ce a fost nevoie sa trec prin acest iad si mai ales de ce impreuna cu ele, intr-o anumita ordine, este un singur raspuns. Aceasta este plata pentru minutele de iubire petrecute cu picioarele in apa rece a marii, pentru dansurile de la rasarit, pentru florile de la apus si pentru sarutarile necuantificate in tot acest timp.

Toamna totul se rupea in mine, traiam o alta viata, intr-o alta casa, cu alti oameni in jur, cu alte sentimente si trairi absente. Ca in fiecare toamna, si atunci eram sagetat de scrisorile pe care le primeam de la ea. Cutia postala nu era pe atunci depozitul actual de reclame si facturi. O vizita la cutia postala imi trezea aceiasi fiori pe care ii am cateodata acum cand verific emailul.

Timp de un an ne-am scris saptamanal, daca nu chiar de 3,4 ori pe saptamana. Numaram impreuna zilele de ger, noptile cu vanturi reci si zilele cu ploi. Stia tot despre colegii mei de la scoala, stiam tot despre prietena ei de la 4. Imi trimitea scrisori imbibate cu lacrimile ei, cu pafrumul ei de copila, cu rujul ei furat probabil de la mama sa. Eu ii inregistram casete audio cu melodiile pe care stiam ca le va asculta pe repeat zile intregi, ea imi trimitea siluetele pe care le desena in duminicile racoroase.

Dar vara ce a venit nu ne-a mai unit. Nu ne-am mai vazut niciodata, desi ne-am scris in continuare. Scrisorile veneau din ce in ce mai rar, randurile erau din ce in ce mai putine, au disparut lacrimile dar si parfumul parca era altul. Nu isi mai gasea cuvintele cum o facea in primele zile, nu mai scria atat de ordononat cum o facea in toate aceste luni, nu mai tremuram cand deschideam un plic.

Dupa inca un an nu i-am mai raspuns. Mi se parea total inutila prezenta mea in lumea ei radical schimbata. Ma simteam strainul din lumea noastra, nascuti din aceeasi mama dar vorbind limbi diferite. Unul surd, altul mut, amandoi orbi.

Ea a continuat sa imi scrie ani buni. Nu mai stiu daca 2 sau 3. La fel de fad si totusi consistent. Era incredibila aceasta putere a sa a scrie ani de zile unui om mort. E este incredibil cum unele din scrisori le aruncam direct la cos sau le comentam in gluma cu V, colega mea de banca.

Dupa mai mult de 10 ani, in nebunia Bucurestiului am fost abordat de o frumoasa faptura bruneta. A incerat prin fraze anemice sa imi aminteasca cine este si de unde ne stim. Era A, prietena cea mai buna a femeii ce-mi scria de atata timp.

In zilele ce au trecut mi-a scris, pe email. A inceput cu un mail foarte lung, detalii ce nu ma interesau, impresii ce ma plictiseau si clasica invitatie de a mai povesti de copilarie la un pahar. Nu voiam sa stiu nimic despre acea perioada si mai mult despre ce s-a intamplat intre mine si prietena ei, dar insistenta ei m-a intrigat.

Poate destinul a vrut ca ea sa lucreze la o companie de tigarete si eu sa colaborez cu acea companie, destinul a vrut sa avem un meeting la care a trebuit sa ajung si eu, dar si ea. Destinul a facut ca ultimul meeting sa il continuam doar noi 2.

In toti anii ce au urmat tacerii mele ea mi-a scris de fiecare data. Prietena ei a plecat la o bursa in strainatate si in prima faza i s-a parut mai mult decat incitant sa faca acest gest. Nu m-a lamurit daca a facut-o pentru atractie, gelozie, nebunie, dorinta de nou. A facut-o si a continuat sa o faca ambitionata de tacerea mea.

Am aflat ca ani de zile, in vacantele de la mare, o zi era dedicata orasului unde stateam si eu vara. O zi intreaga mergea de nebuna pe strazi in cautarea mea desi stia mereu unde sunt. Ziua ei se termina mereu pe aceeasi plaja, locul unde la fiecare apus avea loc meciul de volei intre gasti.

In tot acest timp nu a avut curajul de a spune ceva. Venea, se uita la mare, la mine si disparea. Apoi imi scria imbracand haina bunei ei prietene.

Nu am inteles nicio secunda ce a generat acest gest. Nu m-am simtit flatat dar nici inspaimantat. Nu m-am simtit mai curios si nici mai indiferent. Am simtit ca trebuie sa fac ce fac de fiecare data cand amutesc. Sa dispar fara sa mai stiu ceva despre solutiile ce pot alunga durerea prezentului. Am disparut fara sa ma intereze suspinul ei, strigatul numelui meu sleit de putere sau incercarile ei disperate de a scoate de la mine un sunet.

Am simtit ca iubirea dintre noi a ajuns la un alt etaj. Acolo s-a asfixiat si destinul m-a chemat acum sa identific cadavrul.

Mi-a mai scris zeci de mailuri, inca o mai face. Poate imi scrie vorbe frumoase, poate blesteme, poate are vesti sau poate chestii de serviciu. Totul se termina inainte de a incepe, cu acelasi shift + delete.

Otrava ce te vindeca 11:20

S-a rupt ceva din tine, s-a dat dracu metamizolul, google-ul a inghitit tot ce te hranea. Erai confuz, te ardea, nu intelegeai ce se intampla, te durea si nu stiai de unde sa incepi.

Fierul incins, uitat pe pielea ta, nu iti mai dadea nicio senzatie. Otrava devenise long drink iar venele din ochiul tau nasteau pupile rosii. Ai pus mana si ai scris un mail. Doua, trei.

Ai rascolit ore intregi tot universul. Iti lipsea jalea din aceste litere, iti lipseau lacrimile din aceste taste si mai presus de tot iti lipsea tot ce te durea.

Si eu, si tu, am crezut ca aceste randuri nu vor mai aparea vreodata. Am crezut impreuna ca loverdoze a disparut pe vecie. Acum am realizat ca aceste randuri vor genera alte sute de randuri. Aceste sute de randuri nu se vor termina niciodata.

S-au terminat doar comentariile si poate unele posturi. Pentru ca mi-ati scris o sa va blestem.

Sunt mut.

Big Bang.