If you go away

Trec mai mult de 15 minute de asteptare si imi dau seama ca viitoarea concurenta pentru functia de director economic nu isi face aparitia la interviu. Asistenta mea doar ce imi comunica faptul ca si-a anuntat intarzierea, evident gasind ca scuza traficul.

Analizam in timpul avut la dispozitie cv-ul. Analizam experienta bancara, in analiza financiara, dar si fotografia in care remarcam o fatza luminoasa cu niste ochi expresivi. Cazand pe ganduri nu am remarcat numele, poate si datorita faptului ca in acel moment o vad intrand pe usa.

Intind mana sa ne cunoastem, in graba momentului iar nu ii retin numele. O vad agitata, cerandu-si scuze in exces dand refuzuri la cele 2 telefoane "Prada". Era mai frumoasa decat putea arata o simpla fotografie, avea ochi mai frumosi decat ii putea descrie un poet, avea un zambet mai frumos decat putea picta un pictor.

Dupa cateva minute de discutii se opreste si imi repeta numele. Ma intreaba unde am facut scoala primara, privindu-ma direct in ochi, exact ca la un adevarat interogatoriu. Mi se parea destul de deplasata intrebarea dar totusi raspund ca un copil scos la tabla: "scoala 37 si ulterior 39". Ramane uimita dupa care imi spune: "...eu sunt Oana, colega ta de banca din scoala primara".

In cateva secunde mi-am amintit perfect primii 3 ani de scoala primara cand am fost colegi. Aveam zi de zi acelasi drum, iar eu o conduceam acasa in fiecare zi, desi casa ei era mult mai departe de a mea. Mi-am amintit de serile in care ma vizita sub pretextul amintit de parinti "sa facem lectiile impreuna". Mi-am amintit in cateva secunde de clipele in care ii cantam la pian si cat de calm statea si ma asculta cantand, in timp ce ma concentram in urmarirea partiturii lui Bach.

"Nu pot sa cred, tu aici, in Bucuresti, costumul asta, biroul, jobul...chiar tu in fata mea dupa aproape 20 de ani?" Din pacate nu i-am dat nici un raspuns. Ochii mei se pierdeau pe sacoul ei verde inchis, asortat perfect cu un dres si o poseta in aceeasi nuanta. Ma uitam la suvita ce ii cadea rebel pe frunde si cu acelasi tic si-o aranja haotic. "Ce faci, te-ai casatorit, ai copilasi...eu am un baiat si o fata...gemeni, si doar ce am divortat". Nu am putut decat sa rostesc un simplu "imi pare rau" fara sa o felicit pentru micutii gemeni.

Nu puteam sa realizez ca prima femeie ce m-a tinut de mana este in fata mea ...dupa aproape 20 de ani de pauza. O mai vazusem in graba pe la liceul pedagocic, in timp ce vizitam alte fete. Nu aveam timp sa vorbim fiind mereu pe fuga. Nu puteam sa realizez cum prima femeie cu care imi petreceam cel mai mult timp in anii primelor clase primare este aici, si daca avea interviu cu colegul meu...putea sa imi fie colega.

Discutia s-a oprit brusc, intrebandu-ma despre post, despre companie, despre echipa. Se apropia ora 18 si am decis sa continuam discutia la cina. Era o seara de marti si am propus sa mergem la Esperanto, unde chiar Dan Chisu ne putea fascina papilele gustative.

Au trecut orele si aproape de miezul noptii am mai comandat o ultima sticla de vin in timp ce in mansarda restaurantului eram doar noi si canta

M-a invitat la dans, lucru ce i se parea asa de normal in mintea ei. Din clipa in clipa facea un lucru mai nebunesc ca altul, toate culminand cu un sarut furat in graba. Au urmat alte si alte saruturi, imbratisari si iar sarutari. Dupa 2 decenii am revenit la ceea ce am lasat in urma, ceea ce se consumase in limitele varstei la care traiam acele clipe.

Drumul spre casa nu a fost tocmai placut. Mi-a povestit de durerile ei, de sotul care o insela cu o colega de a ei. De banii care nu ii mai ajung desi salatiul ei nu este unul mic. Imi povestea de cat de singura este si cat de greu este sa adoarma singura in acel pat. Mi-a spus cat de mult m-a iubit, cat ani a incercat sa afle ceva despre mine dupa mutarea mea in alt cartier. Imi povestea de zilele din liceu in care treceam indiferent pe langa ea aruncand un simplu "salut". "Am zis ca o sa mor de dorul tau, dispareai si apareai exact ca un virus care nu te omoara dar nici nu iti da pace. Am zis ca mor cand am auzit ca ieseai cu colega din spatele meu, ce ne povestea toate amanuntele din orele in care erati impreuna".

Nu imi doream decat sa prind toate semafoarele pe verde...sa ajung mai repede acasa. Nu imi mai doream decat sa evit vorbele ei "uite...ai ramas la fel, ai observat cum te privea tipa din masina de langa tine in timp ce eram la semafor la Universitate?" Aceste amanunte imi scapau si ma simteam uluit de curajul cu care imi spune mie toate astea, tocmai acum, tocmai ea.

Ne-am despartit normal, un sarut pe obraz si promisiunea unei viitoare iesiri. Au trecut 3 luni de atunci si am vorbit de 4 ori. Nu m-a intrebat niciodata daca este acceptata sau respinsa in urma interviului, nu am intrebat-o nimic despre noul ei job de la noua banca portugheza ce isi facea intrarea in Romania... nu am intrebat-o nimic pentru ca atunci cand faci cadouri e mai placut sa citesti bucuria din vocea unei persoane decat sa o intrebi daca ii place gestul tau.

"Iti amintesti pianul tau culoarea lemnului de cires cu suporti pentru lumanari, iti amintesti cand ai deschis capacul sa imi arati principul de functionare...nu am retinut nimic, doar ca a fost clipa in care am fost cel mai aproape de tine"