Ranile din plic

Fiind una din povestile mele interzise, am evitat ani intregi sa imi aduc aminte macar cele mai generale idei. Din clipa in care m-am trezit cu un imens punct de suspensie am lasat totul acolo, ingropat in nisip. O pelicula de Oscar abandonata la 3,5 miliarde de mile nautice.

Marea, acest templu al iubirii mele, trebuia sa isi mai ceara inca o data jertfa. De ce a trebuit sa o ofer eu in toate aceste veri, de ce a fost nevoie sa trec prin acest iad si mai ales de ce impreuna cu ele, intr-o anumita ordine, este un singur raspuns. Aceasta este plata pentru minutele de iubire petrecute cu picioarele in apa rece a marii, pentru dansurile de la rasarit, pentru florile de la apus si pentru sarutarile necuantificate in tot acest timp.

Toamna totul se rupea in mine, traiam o alta viata, intr-o alta casa, cu alti oameni in jur, cu alte sentimente si trairi absente. Ca in fiecare toamna, si atunci eram sagetat de scrisorile pe care le primeam de la ea. Cutia postala nu era pe atunci depozitul actual de reclame si facturi. O vizita la cutia postala imi trezea aceiasi fiori pe care ii am cateodata acum cand verific emailul.

Timp de un an ne-am scris saptamanal, daca nu chiar de 3,4 ori pe saptamana. Numaram impreuna zilele de ger, noptile cu vanturi reci si zilele cu ploi. Stia tot despre colegii mei de la scoala, stiam tot despre prietena ei de la 4. Imi trimitea scrisori imbibate cu lacrimile ei, cu pafrumul ei de copila, cu rujul ei furat probabil de la mama sa. Eu ii inregistram casete audio cu melodiile pe care stiam ca le va asculta pe repeat zile intregi, ea imi trimitea siluetele pe care le desena in duminicile racoroase.

Dar vara ce a venit nu ne-a mai unit. Nu ne-am mai vazut niciodata, desi ne-am scris in continuare. Scrisorile veneau din ce in ce mai rar, randurile erau din ce in ce mai putine, au disparut lacrimile dar si parfumul parca era altul. Nu isi mai gasea cuvintele cum o facea in primele zile, nu mai scria atat de ordononat cum o facea in toate aceste luni, nu mai tremuram cand deschideam un plic.

Dupa inca un an nu i-am mai raspuns. Mi se parea total inutila prezenta mea in lumea ei radical schimbata. Ma simteam strainul din lumea noastra, nascuti din aceeasi mama dar vorbind limbi diferite. Unul surd, altul mut, amandoi orbi.

Ea a continuat sa imi scrie ani buni. Nu mai stiu daca 2 sau 3. La fel de fad si totusi consistent. Era incredibila aceasta putere a sa a scrie ani de zile unui om mort. E este incredibil cum unele din scrisori le aruncam direct la cos sau le comentam in gluma cu V, colega mea de banca.

Dupa mai mult de 10 ani, in nebunia Bucurestiului am fost abordat de o frumoasa faptura bruneta. A incerat prin fraze anemice sa imi aminteasca cine este si de unde ne stim. Era A, prietena cea mai buna a femeii ce-mi scria de atata timp.

In zilele ce au trecut mi-a scris, pe email. A inceput cu un mail foarte lung, detalii ce nu ma interesau, impresii ce ma plictiseau si clasica invitatie de a mai povesti de copilarie la un pahar. Nu voiam sa stiu nimic despre acea perioada si mai mult despre ce s-a intamplat intre mine si prietena ei, dar insistenta ei m-a intrigat.

Poate destinul a vrut ca ea sa lucreze la o companie de tigarete si eu sa colaborez cu acea companie, destinul a vrut sa avem un meeting la care a trebuit sa ajung si eu, dar si ea. Destinul a facut ca ultimul meeting sa il continuam doar noi 2.

In toti anii ce au urmat tacerii mele ea mi-a scris de fiecare data. Prietena ei a plecat la o bursa in strainatate si in prima faza i s-a parut mai mult decat incitant sa faca acest gest. Nu m-a lamurit daca a facut-o pentru atractie, gelozie, nebunie, dorinta de nou. A facut-o si a continuat sa o faca ambitionata de tacerea mea.

Am aflat ca ani de zile, in vacantele de la mare, o zi era dedicata orasului unde stateam si eu vara. O zi intreaga mergea de nebuna pe strazi in cautarea mea desi stia mereu unde sunt. Ziua ei se termina mereu pe aceeasi plaja, locul unde la fiecare apus avea loc meciul de volei intre gasti.

In tot acest timp nu a avut curajul de a spune ceva. Venea, se uita la mare, la mine si disparea. Apoi imi scria imbracand haina bunei ei prietene.

Nu am inteles nicio secunda ce a generat acest gest. Nu m-am simtit flatat dar nici inspaimantat. Nu m-am simtit mai curios si nici mai indiferent. Am simtit ca trebuie sa fac ce fac de fiecare data cand amutesc. Sa dispar fara sa mai stiu ceva despre solutiile ce pot alunga durerea prezentului. Am disparut fara sa ma intereze suspinul ei, strigatul numelui meu sleit de putere sau incercarile ei disperate de a scoate de la mine un sunet.

Am simtit ca iubirea dintre noi a ajuns la un alt etaj. Acolo s-a asfixiat si destinul m-a chemat acum sa identific cadavrul.

Mi-a mai scris zeci de mailuri, inca o mai face. Poate imi scrie vorbe frumoase, poate blesteme, poate are vesti sau poate chestii de serviciu. Totul se termina inainte de a incepe, cu acelasi shift + delete.