In definitiv, exista o singura problema: cum sa razbati?!

vineri, 8 iunie 2007

Real Station


Instrumentul numit blog scoate din noi o importanta latura legata de comunicare. E divin ca frustrat fiind arunci niste idei pe tapet si cei din lista ta iti mai dau si sfaturi. Teoretic poate insemna inceputul falimentului pentru medicii psihologi sau dublarea numarului de pacienti.

Asta nu e un post despre iubire, dar stim cu totii ca iubirea vindeca si imbolnaveste multe minti. Imi amintesc si acum, aveam vreo 17 ani si ma pregateam de prima iubire. Eu mereu ma pregatesc de cate ceva si atunci cand apare ceva de moment eu oricum ma pregatesc...si sa revenim...Pierdeam vremea prin Busteni, ne plimbam prin zapada, beam un ceai cald ce ii incalzea pometii si tot felul de chestii nevinovate si pline de intentii pure. Ei ii placeau trenurile, garile, tot ce tinea de acest subiect. Nici acum nu pot uita gara din Busteni, de cate ori am vazut-o, aproape zilnic pierdeam cate o ora pe ultima banca ascunsa si lalaiam aiurea.

In ultima zi de vacanta am stat pana la asfintit. Zapada era rosie in lumina soarelui apus. Totul era rosu, pana si Intercityul ce gonea spre Constanta. Un tanar isi conducea iubita cine stie unde si pentru cat timp...Amandoi aveau lacrimi in ochi, se simtea durerea in despartirea lor, se simtea ca nu era o despartire de scurt timp. Trenul pleaca si el o insoteste pe peron lipit de geamurile blocate pe inchis. Nu se distingea chipul ei, cand a ajuns in dreptul locului in care o lalaiam noi am vazut o claie de par neagra si la fel, mult rimel ce se scurgea pe obraji in jos...pana pe gat. El inca fugea pe langa vagonul 5 si in aceasta nebunie uitase de trandafirul din mana. Trenul luase viteza si el nu mai putea sa il urmareasca, se impiedica si cazu in genunci. Lacrimile lui parca topeau zapada rosie, floarea cazuse pe jos si era purtata de vant pe sinele de cale ferata. Durerea o simteam toti din jur, pana si soferii de taxi ce erau la sute de metri sunt sigur ca nu s-au simtit prea bine in acele momente. Totul era rosu si parca el facea o ruga catre Dumnezeu. A stat minute in sir in genunchi pe peron. Spera inca la o minune, la un tren ce sa o aduca , spera...

S-a intunecat, am realizat ca de la plecarea trenului au trecut 15 minute si in acest timp nu am scos nici un cuvant nici eu, nici ea. Mult timp nu am scos nici un cuvant, am avut puterea sa ne petrecem ultima seara destul de frumos.

A 2-a zi era inca Craciun, plecam spre casa, in acelasi tren, la aproape aceeasi ora m-a parasit. Nu au fost motive, certuri, suparari...pur si simplu ne-am despartit. Treceam exact prin ce trecea tanarul ingenunchiat in gara Busteni, doar ca eu imi imploram soarta blocat intr-un wc langa vagonul restaurant.

Este oare gara, sau trenul cel mai sacru loc, locul despartirilor si al impacarii sau al regasirii?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu