In definitiv, exista o singura problema: cum sa razbati?!

vineri, 8 iunie 2007

Sway


Ascultam in timp ce ma uitam printr-o veche adresa de email. Era prima mea adresa de mail facuta prin anii 98 pe vremea cand nu am mai ajuns la o ora de meditatii si m-am oprit intr-un internet caffe.

Am gasit si un mail de la I. Era necitit de 9 luni si poate mai statea mult daca nu aveam inspiratia de moment sa il verific. Am zis-o de multe ori ca e placut sa te lasi in mana destinului si poate si mai placut sa nu te joci tu cu destinul. Urmeaza o dovada clara a acestei afirmatii.

Era o seara de sambata si arunc un sms unei prietene cu intentia de a o vedea. Destinul a vrut sa tastez aiurea ultima cifra a numarului ei si asa m-am trezit cu reply-ul de la I ce isi arata nedumerirea legata de intentia mea.

O combinatie absurda, o femeie din Bacau ce lucreaza in Italia era pt 2 zile in Bucuresti sa isi prelungeasca viza. Fiind la matusa ei dupa 2 ore de disctutii la telefon am decis ca e bine sa ne petrecem seara impreuna. S-a ras, s-a dansat, s-au mancat prostii, ne-am certat cu taximetristii, ne-am ametit la mine si am facut amor pana in zori.

Mai avea o singura zi de petrecut in Bucuresti, si inca 3 de petrecut in Romania. Nici ea nu stia cand se mai intoarce...si daca o mai face. Ne-am petrecut ultima zi in casa, lenevind in timp ce winampul devora playlistul romantic. Nu ne-am facut surprize, nu i-am luat flori, nu am condus-o la gara si tot ce am facut a fost sa ma bucur de ea ca noutate trecatoare in viata mea.

A ajuns acasa si mi-a zis ca sufera, nu de absenta mea sau de cine stie ce chestii profunde, sufera ca totul s-a intamplat, ca acum vorbim la trecut. Dupa 2 zile am revenit si eu la normal, mi-am deschis telefonul remarcand spumele iubitei mele de atunci, mesajele de la familie, si invitatiile la baut cu amicii. A fost prima imagine a realitatii. Am iesit pe strada, se facuse frig, incepusera scolile, lumea se agita, toti erau cuprinsi de ceva iar eu inca visam.

Am condus toata noaptea sa o prind la ora 6 dimineata in clipa in care pleca autocarul catre Italia. Am ajuns prea tarziu si plecase de cateva minute...asa ca am urmarit autocarul pret de vreo 30 de minute pana la o statie de benzina unde s-a alimentat. Ne-am imbratisat cateva minute, nu conteaza ca a fost unul sau 10. Lacrimile ei imi invadau si mie obrajii...a fost singura data cand nu am realizat daca plang eu sau o face ea. Mainile ei ma strangeau atat de tare incat haina de piele scotea sunete terifiante. Am dus-o in brate pana la scara si acolo i-am urat drum bun sarutandu-i pleoapele.

Dupa 1 an mi-a dat un mail in care mi-a zis ca vine in tara. Cand era in Bucuresti m-a sunat sa imi comunice ca se marita, cu un batran bogat elvetian. Eram prea ocupat sa ne vedem, oricum intensitatea clipelor din ultimul minut nu mai putea sa fie retraite.

Acum mi-a scris ca e la mare, nu s-a mai casatorit pentru ca nu a avut puterea necesara si e curioasa ce mai fac eu, fiind sigura ca am o familie fericita. O sa o las sa creada asa fara sa ii dau raspunsuri. Unele lucruri le pastrezi in minte ca fiind unice tocmai pentru ca s-au intamplat repede si intens. Orice revedere artificiala aduce greata tipica unui cuplu de 35 de ani impreuna.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu