Azi m-a sunat. Vine sa ma vada. A invocat diferite motive si treburi in Bucuresti dar mai important este ca vrea sa ne petrecem weekendul impreuna. Nu ezita sa imi spuna ca o aduce prietenul ei si apoi ramane singura.
La mine cum nu se putea mai bine a intervenit o plecare intr-un rahat de oras. Vin la ora 18 oricum dat destul de enervanta situatia sa dea destul disconfort.
Imi amintesc acum 2 ani. Mirosea a Craciun...de fapt era cam 20 si ceva si se pregatea sa se duca la ai ei. Facuse cumparaturi pentru toti cei de ii erau mai mult sau mai putin dragi. Era ultima noastra seara inainte de a ne revedea dupa Revelion si Craciun.
Am mers in locul nostru retras, o priveam cum fuma si mai ales cum imi bea din bere. Ma imbratisa din ce in ce mai des, simtind poate si distanta ce ne va lega. Am dansat ore intregi. Locul s-a inchis dar fetele de la bar ne-au lasat sa mai dansam in coltul nostru...
Am spus ca imi duc telefonul la incarcat in apartamentul ei (ce era la etajul cafenelei) si in acest timp i-am ascuns cadoul sub brad. Au urmat ore de clubbin' si distractii ca intre 2 nebuni ce isi traiau ultima zi din viata.
Ajungem acasa, dansam iar "Wonderful tonight" si aprind lumina. Vede cadoul si incepe sa planga. In acea clipa mi-am dat seama ca demersul meu era inutil. Dorinta mea de a naste un zambet pe fata ei nu a fost destul de puternica si a generat lacrimi.
Priveam casa plina de cadouri ce maine isi luau zborul catre diferite persoane din orasul ei. Eram la inceput si cam de 1 saptamana hotarase ea ca ramanem amici...amici ce dorm impreuna, se saruta si se tin de mana. Amici ce petrec 20 de ore pe zi.
Nu era destul de jenanata situatia incat a inceput sa imi arunce reprosuri. Chiar mai mult...comparatii cu ex-ul. Imi venea sa dispar in cateva secunde. Numai imaginea cadourilor pentru restul si pentru mine nimic, ma facea sa o urasc. Aveam nevoie macar de o imbratisare si nu de reprosuri.
Era inca un mod prin care ma ranea dar nu a contat nici asta. Cand iubesti cu adevarat accepti sa te lasi calcat in picioare pentru a-ti savura ulterior victoria prin zambetele aduce pe chipul ei. Nu o mai suportam langa mine in pat dar nici nu puteam sa plec in ultimile noastre ore din acel an. Am stat in bucatarie ore intregi gandindu-ma cum sa fac sa nu mai sufar dar cum sa fac sa nu mai sufere nici ea. Am adormit sprijinit de calorifer...pe jos. Asa m-a gasit pe la 7 si m-a luat in pat cu ea. M-am refugiat intr-un fotoliu pana la iesirea soarelui.
Am dus-o la gara. Fiecare km ma facea sa o urasc si mai tare si sunt sigur ca ea se ura de 5 ori mai mult. A fost singura data in care nu i-am luat trandafirii aia ce ii prefera la plecare. A fost singura daca in care nu m-am uitat inapoi si singura data in care nu am urmarit cu masina microbuzul pana la iesirea din oras. Era prima noastra despartire dureroasa.
Acum inca nu e sigura daca ramane la mine...inca mai gandeste. Sigur o sa ramana, sigur ii e dor de mine, sigur o doare si pe ea cum ma doare si pe mine.
Sigur ma iubeste mai mult decat o fac eu acum sa sufere.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu